de Kevin McKay
Bisericile noastre sunt încântate să vadă convertiri și să audă mărturii ale oamenilor care se întorc la Dumnezeu. Dar de ce nu vor ele să mărturisească Evanghelia?
Iată în cele ce urmează trei obiecții comune pe care le-am auzit din partea credincioșilor față de implicarea în evanghelizare, alături de câteva sfaturi care să-i ajute să le depășească.
1. Nu știu ce să spun.
Obiecția numărul 1: „Nu știu ce să spun”. Oamenii obiectează că ei nu cunosc suficient de bine Evanghelia pentru a o mărturisi altora. S-ar putea ca nimeni din biserica ta să nu verbalizeze această obiecție, dar membrii să o simtă. Ei fac tot ce pot invitându-și prietenii la biserică și rugându-se pentru ei. Dar nu mai mult. Care este soluția? Putem instila încredere în membrii noștri prin a ne asigura că ei înțeleg Evanghelia și prin a-i învăța cum să o explice.
În biserica pe care o păstoresc, noi îi cerem fiecărei persoane care ni se alătură ca membru să explice Evanghelia. Acest lucru ne ajută în a ne asigura că avem de-a face cu un membru regenerat, dar și să vedem cum putem începe echiparea membrilor noștri în vederea evanghelizării. Unii membri se chinuie atunci când vor să explice Evanghelia, iar acea luptă îi împinge să asculte mai atent mesajele de duminică dimineața sau să citească o carte precum What Is The Gospel?, de Greg Gilbert.[1]
Alții mărturisesc Evanghelia clar, iar eu pur și simplu răspund la această explicație a lor cu ceva de genul: „Slavă lui Dumnezeu! Ai o bună înțelegere a Evangheliei. Te încurajez să cauți și să te rogi pentru oportunități de a o mărturisi altora”.
O altă modalitate prin care putem atinge acest obiectiv este să folosim fiecare predică pentru a le mărturisi Evanghelia celor necredincioși, iar aceasta va catehiza congregația noastră în Evanghelie. Eu vreau să predic adevărul Evangheliei inclus în mesajul meu, dar mai vreau ca oamenii să audă Evanghelia împachetată într-un fel în care să poate fi foarte ușor reprodusă într-un minut sau două.
Dacă există un lucru pe care creștinii ar trebui să fie capabili să îl explice, atunci acesta este Evanghelia. Dacă nu predicăm clar Evanghelia în zilele de duminică, cum putem să ne așteptăm ca oamenii noștri să o propovăduiască de-a lungul săptămânii?
2. Nu vreau.
Obiecția numărul 2 constă dintr-un tăcut „nu vreau să fac asta”. Și aceasta este una mai degrabă simțită decât verbalizată. În biserica noastră, încercăm să tratăm această obiecție prin predicare, prin relațiile de ucenicizare și rugăciune.
Noi predicăm realitățile Raiului și Iadului, alături de natura temporară a acestei lumi. Comparate cu această imagine, adevăruri precum iertarea devin mai prețuite și celebrate.
Noi ne întrebăm unii pe alții cum ascultăm de porunca lui Dumnezeu de a mărturisi Vestea Bună a lui Isus Hristos.
Și, în final, noi ne rugăm constant ca Duhul Sfânt să creeze în biserica noastră o cultură a evanghelizării.
Prin aceste modalități, noi ne îndemnăm unul pe altul și Îi cerem Duhului Sfânt să ne îndrepte cu hotărâre mințile și inimile asupra veșniciei, și să ne facă să-i privim pe oameni din această perspectivă.
3. Nu știu ce să fac.
Obiecția numărul 3 este un onest „nu știu ce să fac”. Anumiți membri știu bine Evanghelia și doresc să o mărturisească. Totuși, ei sunt atât de captivi unei gândiri de tip program sau sistem, fără de care nu concep ideea de evanghelizare, încât se văd pe ei înșiși frustrați de lipsa implicării în evanghelizare. Ei nu evanghelizează pentru că nu au timp să pună la cale un nou eveniment. Sau, în biserici ca ale noastre, ei nu pot găsi acele programe în care să se înregimenteze.
Dar trupul bisericii este el însuși programul lui Dumnezeu pentru evanghelizare. Isus a spus că oamenii vor cunoaște că suntem ucenicii Lui prin felul în care noi ne vom iubi unul pe celălalt (Ioan 13:34-35).
Așadar, noi le spunem membrilor noștri să meargă cu Evanghelia la prietenii lor necredincioși prin a trăi ca membri credincioși ai bisericii, care se iubesc unul pe altul și apoi îi invită pe acei prieteni să fie parte din viețile lor. Duhul Sfânt folosește acest lucru pentru a face auzită Evanghelia.
În prieten care a slujit ca misionar în Asia Centrală, printre musulmani, mi-a spus că echipa lui a descoperit glonțul de aur pentru convertirea musulmanilor: expunerea îndelungă la Biblie și expunerea îndelungă la creștini. Acel principiu funcționează în orice loc, pentru că Dumnezeu lucrează prin Cuvântul Lui și prin copiii Lui.
Prin harul Lui, am văzut un tânăr bărbat crescut ca ateu începând să se deschidă față de creștinism datorită vieților de familie pe care le-a văzut în biserica noastră, și mai târziu a venit la credință. Am văzut un tânăr bărbat crescut într-o familie creștină conștientizând că el nu era creștin, tocmai pentru că i-a văzut pe membrii bisericii noastre dedicați trăirii unor vieți sfinte împreună, într-o modalitate în care el nu trăia. Așa cum spunea cândva Francis Schaeffer, creștinismul este o chestiune individuală, dar nu individualistă.[2] Primindu-i pe oameni să fie martori ai vieții comune a bisericii, necreștinii ajung să capete o imagine mai bună asupra Evangheliei însăși.
Puterea mărturiei de grup a bisericii nu înlocuiește complet aspectul personal al evanghelizării. Ea slujește cel puțin la depășirea acelei angoase specifice de a nu ști cum să începi conversația. Conversațiile evanghelistice pleacă adesea de la o mărturie atractivă din viața creștină. Atunci când viețile noastre întruchipează învățătura sănătoasă, ele ajută la a face clar ceea ce este bun și drept în lume, în același fel în care doctrina păcatului face clar și logic tot ce este rău în lume.
Nu doar proaspeții credincioși sunt cei care doresc să-și mărturisească credința. Aici avem de-a face cu creștinii care cresc în cunoștință și dragoste pentru Evanghelie și care vor împreună să fie mai mult decât niște simpli spectatori – vor să vorbească.
DESPRE AUTOR
Kevin McKay este păstor senior la Grace Harbor Church în Providence, Rhode Island.
[1] Disponibilă în limba română la Editura MAGNA GRATIA, sub titlul Ce este Evanghelia? – n.tr.
[2] Francis Schaeffer, The God Who Is There (InterVarsity Press, 1998), p. 176.